Andrei Cristea, interviu spectaculos | „Eram șapte atacanți la Dinamo… Doamne, ce-i aici?”

Andrei Cristea este unul dintre atacanții care au lăsat o amprentă puternică asupra fotbalului românesc. Fost jucător la FCM Bacău, Steaua, Dinamo, Poli Iași, Poli Timișoara și Universitatea Craiova, dar și cu experiențe în Germania, Italia și Azerbaidjan, Cristea a strâns 421 de meciuri și 114 goluri în prima ligă. A fost de două ori campion al României cu Steaua, în 2005 și 2006, iar în sezonul 2009/2010 a devenit golgheterul Ligii 1, cu 16 goluri pentru Dinamo.

Astăzi, după experiența de antrenor de la Concordia Chiajna, Andrei Cristea este liber de contract și privește către următoarea provocare din cariera sa. Într-un dialog pentru Clasament.ro, fostul atacant vorbește despre începuturile carierei, Steaua, Dinamo, serile de neuitat cu Valencia și Liberec, sezonul în care a devenit golgheter, cea mai dificilă accidentare, singurul mare regret al carierei și problemele actuale ale naționalei României.

„În fotbal nu trebuie să ai prea mare așteptări, că s-ar putea să fii dezamăgit”

– Salut, Andrei! În acest moment ești un antrenor liber de contract. Cum a fost ultima experiență de la Concordia Chiajna și anterior cea de la Popești-Leordeni?

„Orice experiență te maturizează și te dezvoltă ca om. Iar pentru mine, perioada de la Popești, de un an și nouă luni, care a fost foarte bună, a fost o experiență plăcută. Am câștigat campionatul la 20 de puncte avans în anul respectiv. După care, împreună cu Petre Pașculea și cu cei din club, am făcut o echipă, zic eu, extraordinară, care a și promovat sezonul trecut.

Pentru mine a venit această oportunitate de a merge la Concordia Chiajna și pentru mine a fost un lucru foarte important că am reușit să-mi termin contractul. Am semnat în septembrie și am dus contractul până la sfârșit în condiții, să știi că nu ușoare. Și am reușit să facem niște rezultate foarte bune acolo la Chiajna. Am câștigat pentru prima oară în istorie contra lui Șelimbăr în deplasare, la Reșița în deplasare, am bătut Bacău acasă. Adică au fost niște rezultate importante, spun eu, și mă bucur că am terminat cu bine.

Acolo a fost un grup de jucători fantastic, de jucători cu caracter. Mă refer la Bălașa, Dumitrașcu, Dobrescu, Danylo Kucher. Jucători care au tras și ne-au ajutat să ne îndeplinim obiectivul. Am fost la un pas să câștigăm și grupa de play-out, la un punct diferență. Am promovat niște jucători tineri, eu zic că a fost o experiență foarte bună. Și n-am nimic de obiectat în sens negativ.

Ne-am strâns mâna, prietenește. Viața în fotbal, știi cum e, merge înainte. Mă așteptam și la alte lucruri din partea lor, dar în fotbal nu trebuie să ai prea mare așteptări, că s-ar putea să fii dezamăgit.”

„La 16 ani și jumătate am semnat cu echipa mare de la FCM Bacău”

– Dacă ne întoarcem la începuturile carierei, ce îți amintești despre momentul în care ai realizat că poți ajunge fotbalist profesionist și cine a avut cea mai mare influență asupra ta în acea perioadă?

„Cred că am realizat că pot să fiu profesionist în momentul în care am fost selecționat la echipele naționale de juniori.

Și îmi aduc aminte că am jucat la Ploiești și ne-am calificat la Campionatul European. Aveam undeva la 15-16 ani și în momentul ăla m-au oprit cei de la Petrolul să mă ia la echipă, că făcusem meciuri foarte bune pe stadionul lor.

Și tata n-a fost de acord. După aceea a fost o discuție cu Steaua, chiar dacă aveam doar 16 ani. Domnul Pițurcă mi-a confirmat după aceea că m-a urmărit foarte mult timp.

Și la 16 ani și jumătate am semnat cu echipa mare de la FCM Bacău, cum era atunci. Cu Sechelariu, cu Chivorchian, eu fiind de la Liceul Sportiv din Bacău.

O influență foarte importantă asupra mea a avut-o tatăl meu și mai ales antrenorii de la Copii și Juniori, pe care i-am avut, Marian Ciudin și Lulu Avram, care era fratele lui Sorin Avram, regretatul Sorin Avram, fotbalistul de la Steaua. Da, și am avut șansa de a lucra cu doi antrenori foarte buni. Și cred că asta m-a și dezvoltat și m-a ajutat să ajung unde am ajuns apoi. M-au ajutat să ajung la un nivel bun, pentru că eu la 19-20 de ani, când am plecat la Steaua, aveam deja multe meciuri la nivel de primă ligă, fără a exista regula de Under 21. Înainte, dacă erai pregătit și arătai bine din punct de vedere fizic, lucrurile arătau total diferit.

Și a venit transferul la Steaua. Domnul Pițurcă era antrenor, a venit după mine cu domnul Becali. Nea Gigi s-a înțeles cu Sechelariu, Dumnezeu să-l ierte, care era primarul orașului pe atunci. Și m-am transferat la Steaua în momentul ăla. După care m-a dus viața să fiu golgheterul lui Dinamo, unde m-am simțit foarte bine. Am fost apoi la Iași… 421 de meciuri la nivel de Prima Ligă, 114 goluri. Așa a fost destinul meu.”

„Zeci de ani de acum înainte se va vorbi despre voi”

– 24 februarie 2005 rămâne una dintre serile memorabile din istoria Stelei. Ai marcat ambele goluri împotriva Valenciei și ați întors o calificare care părea aproape imposibilă după 0-2 în tur. S-au povestit și s-au spus multe de atunci. Ce nu s-a văzut la televizor în acea seară? Există un moment din vestiar, de la încălzire sau de după meci pe care nu l-ai povestit până acum?

„Cel mai important moment cred că a fost în meciul tur, când pierdem 2-0 și a avut Corradi o ocazie să facă 3-0 cu capul și Hamutovski scoate din vinclu. Iar la întoarcere, în avion, nea Gigi cu Zenga au intrat printre scaune în timp ce eram în avion și ne-au zis că au ei mare încredere că ne vom califica și că vom merge mai departe. Ne-au dat așa o tărie morală foarte puternică și un entuziasm extraordinar atunci.

Și îți dai seama că noi nu ne așteptam să ne calificăm, dar ne gândeam, la pauza meciului retur de la București, când era 0-0, ne gândeam măcar să câștigăm jocul, să intrăm și noi în istorie, să batem echipa momentului, pentru că Valencia atunci era mare de tot. Jucaseră două finale de Champions League în anii precedenți, cu Real Madrid și cu Bayern, adică era un colos.

Și Zenga ne-a zis la pauză: «Continuați ceea ce ați făcut în prima repriză și o să vedeți că zeci de ani de acum înainte se va vorbi despre voi și despre ceea ce veți face astăzi». Adică a fost așa o pastilă de energie incredibilă, ne-a dat o încredere incredibilă.

Și a venit la mine și mi-a pus mâna pe umăr. Eu mă gândeam că o să zică: «Tu rămâi, Bimbo», că Bimbo îmi spunea, să mă schimbe la pauză. Și a venit la mine și mi-a zis: «Am încredere în tine, fă-ți treaba, că ai făcut o repriză foarte bună». Și atunci am intrat cu un entuziasm fantastic, am dat gol în minutul 50.

La al doilea gol nici nu mai știam pe unde sunt, că alergam în toate direcțiile, nu mai înțelegea nimeni nimic, la ce nămol era pe teren. Deci a fost un entuziasm fantastic, așa ceva… Nea Gigi pe sus, pe acolo și el era… Îți dai seama, era primul mare rezultat după Revoluție. Trecuse foarte mult timp de la meciuri memorabile și ăla a fost, cred, începutul fotbalului românesc de a scoate din nou capul în Europa.”

„Sunt oarecum privilegiat, norocos că am un loc în istoria ambelor cluburi”

– Ai jucat atât pentru Steaua, cât și pentru Dinamo, două cluburi care înseamnă enorm pentru fotbalul românesc. Cum a fost să treci de la un club la celălalt și ce diferențe ai simțit între presiunea, atmosfera și așteptările celor două tabere?

„Tu gândește-te că eu am avut șansa să joc și cu Valencia, și cu Liberec și am înscris în ambele «minuni», să le spunem, ale fotbalului românesc, deci sunt oarecum privilegiat, norocos că am un loc în istoria ambelor cluburi.

La Steaua, dacă am câștigat două campionate și a fost meciul memorabil cu Valencia, la Dinamo, uite, a fost meciul cu Liberec, am ieșit golgheterul campionatului în 2010. Sunt ultimul golgheter al lui Dinamo.

Sunt perioade diferite. Dacă la Steaua eram un copil, aveam doar 20 de ani, la Dinamo, când am venit prima oară în 2008, aveam 24 de ani, era cu totul altceva și eram mai matur. Un grup foarte bun de colegi, de jucători. Am avut o altă perspectivă, îmi plăcea că clubul era foarte bine organizat de domnul Badea și domnul Borcea.

Iar suporteri după meciul de la Liberec a fost ceva incredibil. Ne-au așteptat la aeroport cu niște pălării în sensul de «Jos pălăria» pentru ce făcuserăm. S-a blocat aeroportul, a fost ceva fantastic atunci cu calificarea respectivă.

Apoi au urmat meciurile din grupele Europa League cu Galatasaray, cu Panathinaikos, cu Sturm Graz și chiar a fost ceva deosebit. A fost bine și la Dinamo, și la Steaua, dar acum știi cum e, la Dinamo eram mai matur, eram cumva mai copt, mai responsabil și lucrurile s-au văzut altfel.

Meciurile alea cu Galatasaray, pe Ali Sami Yen, cu Panathinaikos, au fost lucruri foarte frumoase. I-am avut colegi pe Lobonț, pe Tamaș, pe Marius Niculae… Când am ajuns la Dinamo prima oară și eram șapte atacanți, am zis: «Doamne, ce-i aici?». Eram Marius Niculae, Dănciulescu, Bratu, Miranda, eu și a venit și Claudiu Niculescu pe final. Nu mai vorbim de Zicu, Adrian Cristea, Boștină, Torje, care erau mijlocași… Deci era o concurență fantastică la Dinamo atunci să joci și faptul că am răzbit și că am ieșit golgheter într-o concurență atât de importantă mi-a dat așa o încredere extraordinar de mare.

Am prins și echipa națională, pe care era greu s-o prinzi atunci. Erau Mutu, Ganea, Marica, Adrian Ilie, Viorel Moldovan și cei din campionatul intern care erau de la Dinamo, ceilalți ca Gigel Bucur, Daniel Niculae, Claudiu Răducanu… Erau 15 atacanți și era foarte mare concurența.”

Cum l-a ajutat Marius Niculae să devină golgheter în 2010

– Sezonul 2009/2010 rămâne unul dintre vârfurile carierei tale: ai devenit golgheterul Ligii 1 și ai marcat inclusiv în derby-ul Dinamo – Steaua. Privind acum în urmă, crezi că acel sezon a reprezentat apogeul lui Andrei Cristea ca fotbalist?

„Poate fi considerat așa, fiindcă am ieșit golgheterul campionatului, am fost convocat la echipa națională. A fost o perioadă extraordinar de bună și aveam încredere în mine, mă simțeam bine din toate punctele de vedere, fizic, mental, eram o «bestie» în momentul ăla.

Aveam jucători care mă pasau foarte bine. Țin minte că jucam cu Marius Niculae în atac și mă băteam la titlul de golgheter cu Kapetanos. Și orice penalty care era, Marius îmi spunea: «E pentru tine. Eu am ieșit o dată golgheter și acum e rândul tău să ieși», un caracter deosebit. Mi-a dat și încredere, că practic jucau și pentru mine.”

„Am stat aproape un an și jumătate pe bară”

– Andrei Cristea a avut o carieră cu multe momente importante, dar și cu perioade mai puțin ușoare. Care a fost cel mai greu moment din cariera dumneavoastră, despre care poate nu s-a vorbit suficient, și ce ați învățat din el?

„Accidentările… Am avut o accidentare gravă. Jucam în Germania și m-am accidentat pe Allianz Arena, la un moment cu TSV München. Ploua, a venit un sârb și mi-a făcut o alunecare. Eu am vrut să mă întorc din preluare cu exteriorul pe lângă el și mi-a dat cu talpa direct pe genunchi.

M-am ridicat, era genunchiul cât un pepene. Și am avut șansa să mă operez la Bayern München de cartilaj, lucru care m-a ajutat fantastic să mă dezvolt și să-mi revin. Am făcut acolo o recuperare extraordinar de bună, cu mari fotbaliști. Erau și Schweinsteiger, Jovetic, adică eram pe mâini extraordinare. Am stat aproape un an și jumătate. Doctorul de la Bayern care m-a operat nu mi-a spus niciodată cât voi sta sau ce perioadă, pentru că eu mă așteptam la cinci luni, patru luni, șase luni. Și mi-am revenit, m-am întors. A trebuit să mă duc să joc ca să am meciuri în picioare și chiar m-au ajutat lucrurile astea. Nu m-a interesat neapărat partea financiară, cât faptul că să reintru în circuit, să joc și să-mi revin.”

„Ăsta e singurul meu regret cu adevărat”

– Ai jucat în Germania, Italia și Azerbaidjan, ai evoluat pentru multe cluburi importante din România și ai ajuns inclusiv la echipa națională. Există vreun transfer sau vreo decizie din cariera de jucător pe care, dacă ai putea să o iei din nou, ai schimba-o?

„Eu să știi că nu privesc cu regret în urmă. Consider că e un destin pe care trebuie să-l urmezi. Întotdeauna am avut o atitudine corectă față de fotbal și am dat totul. Poate în multe momente mi-a ieșit, poate au fost momente în care nu îți iese, dar în momentul ăsta chiar nu regret absolut nimic.

Doar probabil dacă aș fi plecat mai repede afară, când n-am avut oferte la 19 ani sau după momentul cu Valencia, când n-aveam oferte să plec. M-a sunat domnul Giovanni Becali și spunea că alegem noi destinația, că nu e problema de asta, important e să mă lase să plec. Nea Gigi atunci a cerut 20 de milioane pe mine, ceea ce era imposibil și atunci nea Giovanni m-a sunat după meci și mi-a zis că, dacă reușesc să mă înțeleg cu nea Gigi, alegem noi destinația, nu contează că sunt multe echipe care mă vor. Nu s-a potrivit să plec, dar ăsta e singurul regret adevărat. Atunci era momentul potrivit pentru un transfer. Aveam toate atuurile, era vârsta și era momentul important. La 19-20 de ani să pleci afară, cum au plecat Mutu, Chivu, Lobonț, Radu Ștefan.”

„Mult antrenament individual, multă încredere mentală și multe sacrificii”

– Ai fost atacant, golgheter și om de vestiar, iar acum ești antrenor. Dacă mâine ai avea în față un tânăr atacant de 19-20 de ani care visează să ajungă unde ai ajuns tu, care ar fi primul sfat pe care i l-ai da?

„Mult antrenament individual, multă încredere mentală, eventual să mai și citească, pentru că contează foarte mult să te ajute să te dezvolți. Antrenament individual, sacrificii multe. Depinde de calități, depinde de multe aspecte, depinde de stilul de joc, adică sunt multe de discutat și, nu în ultimul rând, nu trebuie să se mulțumească cu puțin.”

„Sita cerne și e mică, iar variantele sunt din ce în ce mai puține”

– Andrei, vorbeam mai devreme de câți atacanți români de clasă avea România într-o perioadă. În momentul de față naționala României cu greu găsește un atacant pe care se poate baza cu adevărat, pentru că sunt fluctuații de formă. Azi poate fi Louis Munteanu, mâine poate fi Bîrligea. De unde crezi tu că vine această problemă?

„Aici e problema, că înainte aveai de unde să alegi, erau mult mai multe variante de jucători. Acum vezi și tu că sita cerne și e mică, adică variantele sunt din ce în ce mai puține. Ce să zic, nu suntem într-un moment tocmai bun, e destul de complicat să faci echipă la națională. E o situație de creare de jucători, de dezvoltarea lor. Ca drept dovadă, oglinda fotbalului românesc este în cupele europene. Atunci jucam semifinale cu Middlesbrough, cu Rapidul, Dinamo era și ea în primăvară europeană și a venit și calificarea la Euro din 2008, nu? Pentru că aveam un nucleu de jucători care era obișnuit cu performanțe în cupele europene. După care a venit calificarea la Euro în 2016, când iar a fost un val de realizări pe plan european. E păcat că în momentul de față sunt doar două, trei variante, iar concurența nu mai e la fel de mare.”